Focul lui Apollo: extraordinarele minuni ale unei zile obişnuite

Acest ciclu primordial încă ne determină ritmul vieţilor noastre, slujbele, vacanţele şi tot restul activităţilor, iar mitologia şi ştiinţa au căzut amândouă de acord şi indică faptul că scopul zilei este acela de a ne indica locul în Univers. 

Ziua este de-o potrivă un fenomen astronomic şi o unitate de timp. Ca simbol al unei experienţe repetitive, originea zilei face parte din mitologia specifică fiecărei culturi. Soarele urcând deasupra orizontului este una dintre primele imagini reprezentate în istoria antică, iar reprezentări similare sunt şi acum realizate de copii, atunci când aceştia încep să realizeze concepte precum cel de „mâine dimineaţă” şi „aseară”.

• Rebecca Lee Crumpler, prima femeie de culoare medic. „Cu siguranță, dacă femeile nu pun întrebări medicilor,…
• Hattie McDaniel, prima persoană de culoare recompensată cu Oscar. „Am făcut ce am putut. Restul…am lăsat…

Povestea modului în care am învăţat ce se se întâmplă cu adevărat în acest ciclu natural şi în altele precum cel lunar sau anual, coincide cu povestea de început a ştiinţei. Dar, cum imaginaţia nu aşteaptă niciodată ca lucrurile să aibă o bază reală sau ca ele să fie demonstrate, cu mult înainte de explicaţia ştiinţifică a ciclului zi-noapte, a existat cea mitologică care a ilustrat pentru fiecare cultură călătoria Soarelui pe cer. 

Multe dintre produsele imaginaţiei strămoşilor noştri s-au concentrat asupra unei întrebări fireşti: „De ce alternează ziua cu noaptea?”.

O justificaţie curioasă pentru alternanţa zi-noapte apare în mitul Yuchi întâlnit la un trib din America de Nord şi care vorbeşte despre sora Soare şi fratele Lună şi care este prezentat pe larg în cartea lui Michael Sims, „Apollo’s Fire”. Mitul spune că la începutul lumii, Soarele şi Luna aveau forme animale şi puteau dansa pe curcubeu. Însă, decizia de a crea Pământul presupunea existenţa luminii care să înlăture omniprezentul întuneric. Atunci, mai multe animale au încercat să îşi asume responsabilitatea de a lumina Pământul, dar până şi insectele dotate cu bioluminiscenţă şi chiar stelele au eşuat, neputând produce suficientă lumină. Fratele Lună a încercat şi el să lumineze uscatul şi deşi efortul său era considerabil, sora Soare a fost cea care a îndeplinit sarcina cu succes. E a a urcat spre zenit iar acolo nu ştia dacă să îşi continue drumul spre vest şi să îi lase şi nopţii timp să domnească sau dacă să rămână pe cer şi să asigure lumină permanentă. Pentru a găsi răspuns la această dilemă, sora Soare apelează la animale, iar ele decid să accepte alternanţa lumină-întuneric pentru ca noaptea să beneficieze de intimitatea necesară pentru împerechere. 

Pe de altă parte, unii hinduşi credeau că Shiva a format ziua prin deschiderea ochilor şi noaptea prin închiderea lor. Nativii de pe coasta nordică a Canadei obişnuiau să atribuie ziua şi noaptea iepurelui şi vulpii. Astfel, iepurele implora zeul pentru lumină astfel încât să îşi poată găsi hrana, pe când vulpea îl ruga să facă noapte pentru ca ea să poată vâna. 

Aşa cum demonstrează aceste credinţe populare, ritmul zilnic astronomic este adânc înrădăcinat în credinţa populară şi în conştiinţa noastră.

În mitologie, astfel de ritmuri cosmice îşi găsesc intuitiv expresia prin personificare. Lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, iubirea şi ura merg mână în mână, se luptă, se împacă şi se luptă iar.

Ivirea zorilor

Aşa se face că în mitologia greacă, Eos era cea care aducea noua zi. Zeiţă a zorilor, fiică a titanilor Hyperion şi Theia, Eos este soră a lui Helion şi a Selene, adică a soarelui şi a lunii. Astfel, ca zeiţă a zorilor, atunci când carul Soarelui este gata să plece din ceruri, Eos deschide cu degetele sale trandafirii porţile şi îi permite astrului să îşi facă apariţia. 

Apollo cel strălucitor

Niciun zeu la Soarelui nu a întruchipat mai bine noţiunea de zi mândră şi luminoasă, ca Apollo. Deşi se pare că iniţial se stabilise cum că el ar fi venit din altă parte, în Iliada şi Odiseea lui Homer, Apollo este prezentat ca fiu al lui Zeus. Numit printre altele şi Phoebus (cel strălucitor şi pur), Apollo a fost de multe ori recunoscut nu doar ca zeul care mână zilnic carul Soarelui pe cer, ci şi ca divinitate a muzicii, a vindecării, a poeziei etc. 

Unii etimologi  asociază numele de Apollo cu grecescul „apollynai” (a distruge) şi cu abilităţile distructive ale leului, câci grecii vedeau o legătură între Soare şi semnul zodiacal al leului. 

Focul lui Apollo: extraordinarele minuni ale unei zile obişnuite    (Foto:Shutterstock.com)

Strălucitorul Apollo era fratele zeiţei Lunii, Artemis (întâlnită şi sub numele de Diana, Selene, Phoebe sau Luna). În multe culturi Soarele şi Luna fie sunt frate şi soră, fie formează un cuplu. În alte mitologii, este vorba de personaje aflate într-o antiteză violentă, aşa cum sunt prezentate în culturile din Asia şi Africa, unde Soarele este leul care ucide taurul, adică Luna. 

Fiul focului şi al apei

Apollo este unul dintre personajele implicate într-un tragic mit ce se referă la perturbarea ordinii cosmice, la dereglarea alternanţei zi-noapte. Trista poveste a lui Apollo şi a fiului său nelegitim Faeton expune atât privirea mitologică asupra cosmosului, cât şi relaţia dintre Soare şi Pământ. 

Faeton provine dintr-o familie dezbinată şi locuieşte pe Pământ alături de mama sa, oceanida Climene. El este prezentat ca este un adolescent tipic, nesigur pe el, dar care se mândreşte la lume spunând cine îi este tată. Desigur, nimeni nu crede acest lucru, toată lumea speculând că mama sa a inventat întreaga poveste. Disperat, Faeton merge la mama sa rugând-o să îi dovedească că el este fiu zeului Soarelui. Mişcată de neliniştea fiului său, Climene îi dă voie acestuia să îşi viziteze tatăl, explicându-i că acesta răsare zilnic dintr-un loc nu departe de casa lor. 

Ajuns în faţa tronului strălucitor, toate temerile lui Faeton dispar în momentul în care Apollo întreabă: „De ce mă cauţi…fiule?”. Desigur, povestea nu ar fi fost tragică dacă totul s-ar fi încheiat cu această reuniune de familie. Însă, aşa cum era de aşteptat, Apollo este mustrat de neglijenţa sa parentală de până atunci, probabil, şi ia decizia de a-i îndeplini lui Faeton orice dorinţă. Cum legendele nu sunt marcate de dorinţe modeste sau rezonabile, Faeton îndrăzneşte să îi ceară părintelui său să conducă pentru o zi carul Soarelui. 

Focul lui Apollo: extraordinarele minuni ale unei zile obişnuite    (Foto:Shutterstock.com)

Nereuşind să îşi facă fiul să ceară altceva în schimbul acestei speranţe pentru care Faeton nu era pregătit, Apollo acceptă târgul. Fireşte, caii sunt prea puternici pentru a putea fi struniţi de tânărul muritor speriat şi în scurt timp, Faeton realizează că este doar un simplu călător în car. Caii, obişnuiţi cu puterea lui Apollo simt slăbiciunea muritorului şi încep să zburde tot mai sus, ajungând până la stele şi împiedicându-se de ele. În tot acest timp, Pământul este privat de căldura Soarelui. Din ce în ce mai speriat, Faeton scapă hăţurile iar caii pornesc în picaj spre Pământ. 

Luna, care se deplasa încet, nemulţumită că iar renunţă la tron, rămâne uimită să îşi vadă fratele coborând mai jos ca ea. Pe măsură ce carul cobora mai mult, Pământul ardea. Mai întâi au fost afectaţi munţii care devenind din ce în ce mai uscaţi au izbucnit în flăcări, recoltele sunt şi ele afectate iar zidurile oraşelor se cutremură. 

Ţintuit de teroase, Faeton îndrăzneşte să se uite în jos la nenorocirile pe care le produce. Faţa îi arde de căldură, tot corpul îi este acoperit de funingine neagră, iar nori groşi de fum îl împiedică vederea. 

Cele şapte guri ale Nilului se usucă de la atât de multă căldură, noi insule îşi fac apariţia din ape şi crăpături adânci se formează în sol, permiţând luminii să ajungă până în lumea de dincolo. 

Acesta este momentul despre care vor aminti grecii şi romanii mai târziu, adică ziua în care Libia s-a transformat dintr-un tărâm de poveste într-un deşert, iar sângele din trupurile etiopienilor s-a apropiat atât de mult de piele încât a determinat înnegrirea acesteia. 

Delfinii se tem să iasă din apă dar nu mai pot supravieţuii în apa fierbinte. Până şi Neptun încearcă să iasă din adâncuri, dar căldura produsă de carul lui Faeton este insuportabilă. 

Focul lui Apollo: extraordinarele minuni ale unei zile obişnuite    (Foto:Shutterstock.com)

În cele din urmă, nemaisuportând calamitatea, apărându-şi ochii cu mâna, Mama Natură îşi ridică faţa pârlită, şi se roagă la Zeus să pună capăt haosului. Ascultând strigătul disperat al naturii Zeul lansează un trăsnet spre focul ce mistuia Pământul şi astfel, fiul focului şi al apei se stinge într-o izbucnire de lumină şi cade în râul Po. 

Nimfele sunt cele care iau corpul neînsufleţit al lui Faeton şi îl îngroapă la mal. 

Luna

Lumina lunii este un fel de lumină solară la mâna a doua, câci Artemis reflectă o parte din strălucirea focului pe care îl mânuieşte fratele său. Nu mai surprinde pe nimeni că Artemis este sora geamănă a lui Apollo, fiica lui Zeus şi a zeiţei Leto, care la rândul său este fiica titanului Keos şi a zeiţei Febe. În majoritatea poveştilor, Artemis este o arcaşă virgină şi iute la mânie. Mai târziu, artemis a fost identificată cu zeiţa Selene şi mai târziu cu Diana, zeiţa romană. 

În mitologia hindusă, căldura feroce a Soarelui este contestată de generozitatea dătătoare de viaţă a Lunii, despre care se crede că are puterea de a controla nu numai mareele, dar şi roua care pare să cadă ca mana din cerul nopţii.

Aceste picături de apă sunt percepute drept echivalentul ambroziei aici pe Terra, adică al băuturii zeilor despre care se spune că aduce nemurirea şi tinereţea veşnică.

Astfel de mituri intuiesc un ciclu de transformări alchimice care uneori, odată cu trecerea timpului, sunt dovedite de ştiinţă. 

De ce spunem asta? Pentru că roua poate fi percepută ca un adevărat elixir ce ne ţine În viaţă. Ea se formează, ca prin magie, prin condens. Plantele se hrănesc cu ea, iar vacile se hrănesc cu aceste plante. La rândul lor, vacile de dau nouă lapte. Oamenii beau laptele şi o parte din el ajunge în sânge. Pentru a completa ciclul, trebuie să ne gândim că sângele circulă prin vase la ochi şi la creier şi ne permite nouă să vedem, să ne imaginăm, să înţelegem şi să percepem această „minune”.

Sub boltă

Soare, lumină, Lună, ploaie, zăpadă, fulgere, toate aceste cadouri sau pedepse vin din cer. Majoritatea culturilor au asociat cerul cu zeităţile. Însă, chiar dacă au considerat că ei depinde de soare şi de lună pentru a avea lumină, oamenii au considerat întotdeauna că în ceruri se află divinitatea supremă. Şi totuşi, ce este cerul?

În mitologia israelită, raiul era perceput ca un dom, o semisferă care acoperea Pământul plat şi care era susţinută de munţi. În mitologia aztecă, al Patrulea Soare al creaţiei (epoca ce a precedat-o pe cea actuală) s-a terminat când nu numai că uscatul a fost inundat, dar şi cerul s-a prăbuşit peste el. Astfel, cel de-al Cincilea Soare, adică perioada în care aztecii au relatat aceste întâmplări,  a luat naştere când fiii zeului Ometeotl au reuşit să urce cerul la locul lui. 

Un alt tip de cer „mobil” a fost întâlnit şi la populaţiile kadaru şi nyimang, din Munţii Nuba, Africa. Indivizii din aceste populaţii spun poveşti referitoare la o perioadă în care cerul se afla mai aproape de Pământ. Mitul kadaru vorbeşte despre cum oamenii puteau să se urce în cer de unde culegeau nori pe care îi mâncau. Doar că acest lucru nu a mai fost posibil după ce o bătrână a încercat să înţepe cerul, dintr-un motiv necunoscut. Speriat, cerul nu numai că s-a retras la o distanţă sigură, dar de atunci a rămas supărat pe oamenii kadaru şi nu mai dă ploaie decât o perioadă foarte scurtă din an. 

În mitul nyimang, femeia înţepă cerul deoarece acesta se apropiase atât de mult de Pământ, încât oamenii erau nevoiţi să meargă aplecaţi. 

Focul lui Apollo: extraordinarele minuni ale unei zile obişnuite    (Foto:Shutterstock.com)

Focul lui Apollo 

Pentru cei care sunt curioşi cum se termină povestea lui Faeton, trebuie să menţionăm că, mitul are un final şi mai trist. 

Când Climene află de moartea fiului său, ea îşi ia cele trei fiice pentru a merge la mormânt. Aici, cele patru femei îl deplâng pe tânăr patru luni. Apoi, într-o zi, sora cea mare, Faetusa încearcă să se ridice de pe mormânt dar descoperă că nu îşi poate mişca picioarele. Frumoasa Lampetie, sora mijlocie, încearcă să îşi ajute sora, dar nici ea nu se poate mişca. Uitându-se la picioarele lor, fetele realizează că, de fapt, în locul membrelor posterioare le-au crescut rădăcini care s-au înfipt deja puternic în Pământ. Disperată, dora cea mică se ia cu mâinile de cap, dar în locul părului său frumos, crescuseră frunze. Deznădăjduite şi speriate, tinerele cer ajutorul mamei, dar este prea târziu, pentru că singurul lucru care mai aminteşte de ceea ce au fost cândva sunt gurile care se mai zăresc în scoarţă. Climene se zbate şi încearcă să rupă scoarţele ce i-au înghiţit copilele, dar în locurile de care trăgea se formau răni din care curgea sevă.

După un timp,  Climene realizează că nu mai poate face nimic pentru a-şi salva copiii şi pleacă. Cei trei puieţi au rămas pe marginea apei, cu seva curgând din răni şi întărindu-se. Din când în când, bucăţi din seva galbenă întărită cad în apă. Râul molcom le poartă la vale, unde oamenii le culeg şi le vând ca bijuterii pentru mirese. La rândul lor, mândrele proprietare îşi expun bijuteriile în lumina soarelui, spunând că sunt daruri de la zei, extrase din focul lui Apolo.